Lavinia

Note to self: Review books sooner or you'll forget what you liked/disliked about them in the first place.

 

I loved Bernadette, but that's no news, because probably Semple wanted me to. I could totally relate to the stay-away-from-people thing, I mean social groups like parents at school and stuff. I will be that kind of parent, that won't be bullshitted about my kid's school activities and let's do this and organize that. I love my life as it is, thank you very much.

 

There's so much humour in this book, I can't even begin to tell (let's not forget the woman writes for comic shows). Take Elgie's TED Talk for instance, brilliant. Oh, yeah, since I forgot to mention, the first two thirds of the novel are only emails, PDF documents, letters, articles, reports, that famous TED Talk and many others I already forgot.

 

I honestly wasn't into the last part very much. It was OK, it solved things; trip to Antarctica - check, finding Bernadette - check, but I really missed that informal, post-postmodern form of writing the book started with.

 

I read recommendations about reading it the whole summer. I didn't read it then (it is, indeed, a holiday book), I read it in September. Doesn't matter, a great read anyway.

There is no "wisdom" in French parenting, it's common sense disguised as such. It's establishing a frame for the kid (with lots of freedom within), being firm when needed, saying NO (oh, the horror!), letting him play by himself, introduce him to all kinds of food (which are obviously not the pre-cooked/packaged crap) & let him help with cooking, and basically let him know his not the king of the world, mummy and daddy have their lives too.

Don't get fooled. It starts slowly (so slow that I was on the verge of abandoning it), but it gets better and better. At some point I had the feeling Tom and Izzy would end up in some Hardyan way and I was actually super excited about it, but Stedman insists on going moral, twisting the plot as much as possible and lets everybody work their way out of it. Too cheesy an ending. And of course there's going to be a film. And rumour has it the Gosling guy will be in it.

Meh.

It is simply inconceivable that one is presented with a bilious attack while reading this book. Yet shit happens. I swear to try Julia's omelette, it's probably the only French dish I'll ever be capable of. Need to watch Julie and Julia again. For Messina, of course, doh!

Children writing letters is one of the funniest things in the whole world. 8 year old Paul writes to Mr. Alien, who is supposed to take over the world once the Earth as we know it will be destroyed (remember 2012). It starts as a survival kit for Mr. Alien, with sound advice on what to bring with him, what to look out for and info about what's going on on Earth, but by the end the letters become more personal, Paul opens up about serious matters, like, you know, love.

I wish there were more letters, since Paul seems genuinely kind and funny and I wish the typos were more consistent, I mean he confuses lamb with lamp but he uses whom and whose without hesitation. Also, I don't get exactly how come Paul lives in Greece, yet his parents' names are English? Also, I wish the teacher involved more, like maybe answering the letters somehow? It would have been lots of fun.

Almost positive I would have enjoyed it more if I had read it at the proper age.

I have no idea if this is chick lit material, I don't know what makes a book chick lit (pretty, young girls in the big city aspiring to professional success and the love of their life?) - if so, yes, it kind of is. But don't get fooled. Lorelai Gilmore, I mean Sarah Braverman, I mean Lauren Graham can write. She does it so well, CW Network picked up the script for a TV adaptation of the novel and it's no wonder, the book does read like a romcom. I hear she's working on book #2, which is great, she's smart and funny and I want to watch that TV series already.

Though dedicated to his second wife, the book is more about Rob's love for ('80s) music and his sisters, above anything else. I can totally understand his obsession for '80s, music since I'm a sucker for it myself (I can totally kick your ass at SongPop when it comes to '80s and '90s, thank you very much).

I envy people who can identify themselves with a musical decade. I can't call myself a kid of the '80s, since I was still a bit too young to listen to their music on purpose (let alone what was available in communist Romania), a kid of the '90s is not exactly realistic, since I was not a kid for too long in the '90s. Oh well, I am what I am, my generation boy band was New Kids On The Block (and Jon was my favourite for some reason) but my heart belonged to Freddie the moment I first saw Miracle on TV, which was summer of 1990. To this day, it is probably still my favourite Queen song of all times.

1986. Probably one of the best years in history. At Close Range. Stand by Me. Top Gun. The Name of the Rose. Aliens. Highlander. Rock me Amadeus. The Final Countdown. Live to Tell. Who Wants to Live Forever. Land of Confusion. Nikita.

Spre deosebire de multe alte lucruri pe care le-am citit și despre care m-am documentat abia după ce am născut, despre Aletha Solter și teoria ei legată de plînsul bebelușului citisem înainte de naștere. Așa, cîteva articole sporadice, nu vreo carte anume. Poate că asta ar fi meritat s-o citesc în întregime înainte, dar mă rog, nu simt c-aș fi pierdut vreun start foarte important, a fost bine și acum.

Bănuiesc că Aletha e faimoasă, așa cum attachment parentingul e faimos, în sensul că mamele de acum știu cu ce se ocupă teoria și au citit măcar un pic despre, dacă nu cumva au și pus în aplicare cîteva lucruri, așa că n-o să spun nimic nou, dar o să punctez totuși cîteva idei mai importante ale autoarei.

Plînsul nu e văzut ca un lucru negativ. Spre deosebire de mulți alți specialiști care îți arată ce și cum să faci (eventual în cîți pași) ca să-l oprești pe bebeluș din plîns, teoria Alethei Solter e că trebuie să-l lași să plîngă. Nu neconsolat în camera lui în timp ce tu-ți vezi de alte treburi, ci ținîndu-l în brațe, oferindu-i toată atenția și asigurîndu-l permanent de dragostea ta. Ce motive de plîns ar avea un bebeluș, odată ce e spălat, schimbat, hrănit, nu are febră, nu s-a lovit etc.? Conform A.S. bebelușul (la fel ca adulții, de altfel) are nevoie să se elibereze de tensiune și stres, pe care le acumulează încă dinainte de a se naște, în timpul nașterii, mai ales dacă este una dificilă (traumatizantă) pentru el, și pe tot parcursul vieții lui de pînă atunci.

Ideea asta sună bine în teorie, doar că, un pic exasperant pentru mine, e repetată la nesfîrșit, indiferent de ce alte subiecte atinge autoarea. Somnul? Dacă nu adoarme nicicum, e clar, bebelușul trebuie să plîngă. Are conflicte cu un alt copilaș? În cele din urmă o tură sănătoasă de plîns va rezolva și această problemă. Crizele de furie se rezolvă și ele tot prin plîns șamd. OK, recunosc că exagerez puțin, adevărul e că îi dau dreptate, privind prin prisma adultului. Să aduni tensiune și stres, fără a te elibera de ele, nu e sănătos, așa că nu văd cum ar putea fi pentru un bebe, chiar dacă avem impresia că universul lui e mult mai restrîns și motivele de stres mai puține.

Ce mi-a plăcut în mod deosebit, e modul în care Aletha Solter discută comportamentul de control, care e legat, normal, de plîns. Și anume, în loc să-i permitem bebelușului să se descarce prin plîns atunci cînd există tensiune, tentația noastră ca părinți e să-l oprim, avînd ideea/speranța că se liniștește. Așa că îi oferim o jucărie, suzeta, sînul, o bombonică. Care s-ar putea să funcționeze, chiar pe termen lung. Doar că esența problemei e departe de a fi rezolvată, creîndu-se în plus acest comportament de control: de fiecare dată cînd e supărat sau plînge bebelușul va vrea să sugă sau va vrea suzeta sau ne va cere ceva, lucruri care vor avea în viitor repercusiuni asupra lui, supraponderalitate din cauza suptului ca metodă de control, probleme cu dentiția din cauza suzetei etc.

Cartea nu e desigur, numai despre plîns, Solter atinge și alte subiecte, mai mult sau mai puțin specifice attachement parentingului: nașterea și atașamentul care se creează între bebeluș și mamă, stimularea intelectuală, recompense și pedepse, siguranța și somnul bebelușului.

Dacă nu încerci să o iei ca pe o filozofie de viață, cartea are niște idei foarte bune și sfaturi utile.

I honestly didn't expect the book to be so good. Well, coming after Water for Elephants, any book would be, but oh my, this guy can write. Not only is the plot excellent, but Amor Towles has style, some sort of personal touch I'm very much in like with. And he can shape characters!

I liked Tinker and Kate a lot and I rooted for them to happen (though you know from the beginning theirs is not the Hollywood happy ending), but my really favourite character was Wally and I wish Towles had something else in mind for him so he could use him further in his writings (unlike Eve, for instance, who gets a novel of her own).

If I may rant a bit, I think Towles insisted a bit too much on what an awesome, intelligent, well read and full of potential Kate is, but she doesn't seem to notice/care so everybody else keeps noticing and stating the obvious.

Lots of cinematic potential coming this way.

This book had tons of potential. Depression? Yes, please. Travelling American circuses of the 30s? Yes, please. The author is famous for loving and writing about animals, yet somehow this novel ends up being more romantic than anything else. And not even that catchy, you know, from one point onward it gets so predictable I basically kept on reading to see if my suppositions were right. They weren't. It's much, much cheesier. :)

Unfortunately, there's no style whatsoever, it's not like it could compensate for the other flaws. The story is catchy, at least to a point, but the two supposedly most important/dramatic episodes (Jacob trying to kill August and the animals stampede) were so unattractively written, I skipped them almost entirely. Even the frame seems a bit abused these days, but it suited the novel well in the end.

If I didn't like the characters much, I blame the author only, I feel she could have tried harder. I didn't like Marlena. Like even a bit. I didn't get what was so likeable about her, she doesn't do/say anything remarkable, she's so typically obeying, vulnerable and easy to manipulate she basically screams for Jacob to rescue her. Oh yeah, she's supposed to look hot in pink sequins.

Jacob is superficially portrayed, maybe because he narrates the story, we don't get much of what he thinks, he's young, inexperienced and impulsive, yet the whole circus adventure is supposed to be his greatest life experience. It is, it could have been, with a little help from Mrs. Gruen. Oh, I must admit, old Jacob is much more plausible/likeable/better written that young Jacob.

August, now that's different. Maybe she tried harder with him, like she created all these episodes that make his character more clear, I liked his mercurial personality, I think Christoph Waltz was an excellent choice for the film, though I didn't have the stomach for more than half of it.

What I did like, though, was that Gruen kept the story backstage, it's not about the glitzy glam of the circus, it's about the people and the animals. I also liked the real info she inserted in the story, like most of the elephant anecdotes and some other circus stories and the Jamaica ginger paralysis; I don't remember if redlighting people was a real thing or not.

If Goodreads had half stars, this would be a two and a half.

P.S. OMG, Is Robert Pattinson good in maybe one film?

Trebuie să recunosc din capul locului că despre Ioan Groșan nu știam aproape nimic înainte să citesc cartea asta. Am citit vreo două recenzii cu ceva ani în urmă și mi-a rămas în minte că e maramureșean, știam că pe baza Caravanei cinematografice s-a făcut și filmul omonim și cam atît. Jenant, știu, dar asta este, sînt alții care nu știu nici atît. :) Acum nu o să dezvălui lucruri despre el, că se găsesc ușor pentru cine e interesat, și nu asta intenționez eu aici.

Mi-a plăcut mult. Sau foarte mult, conform steluțelor Goodreads. Eu am mai spus că pentru mine o carte bună e aia care mă ține în pat/fotoliu/etc. și nu musai una care e best seller în The New York Times, sau mai rău, vreun Tolstoi sau Goethe. Așa că poate fi bine-mersi, un Wilbur Smith, Zafon sau cine știe ce thriller scandinav.

Concret: mi-a plăcut enorm umorul lui Groșan. De situație, și mai ales de limbaj. Nu știu cît de lucrate îi sînt frazele, dar de cele mai multe ori dau senzația că tocmai i-a venit pe limbă ba un proverb pe care-l răscucește după cum i se potrivește în context, ba vreun citat din literatura română (de la origini și pînă în prezent), ba cine știe ce trimitere către Shakespeare, Heinrich Boll sau Mann.

Romanul ar fi unul istoric, (mă rog, o parodie aș zice eu), care pendulează între Stambul și Râm, cu escale în Țara Leșească, Ieși, unele cîmpii și chiar un han. Avem pe de o parte un Vodă mazilit, însoțit de un spătar și un rapsod, care călătorește la Stambul pentru a-și recupera tronul, și pe de altă parte, doi preacuvioși călugări, Metodiu și Iovănuț, trimiși în misiune la Roma. Care întîlnesc în preumblările lor tot felul de personaje, unul mai simpatic și mai pitoresc decît celălalt. Cu romanele istorice, de cînd mă știu, am avut o relație nefericită. Am trecut prin Dumas ca Vodă prin lobodă (nu mă judecați prea asupru, vă rog) și prin Sadoveanu mai ceva ca o rachetă. Așa că e mare lucru că am dus romanul ăsta la sfîrșit și, repet, e doar meritul lui Groșan. Să fi studiat noi așa ceva la școală, hehe! La drept vorbind, ca să fiu sinceră pînă la capăt, construcția lui nu e foarte închegată. Fiind scris și publicat în foileton, dă uneori impresia că nu știe exact unde se îndreaptă, ba mai are cîte un personaj lăsat de izbeliște, ba chiar se termină un pic cam brusc. Dar e excelent, și mai ales perfect pentru vacanță.

- A’ cui ești din Hârlău?
- A’ Glanetașului.
- A’ Glanetașului? Ăla care și-a vîndut salcîmu’?
- Ăla, precuvioase. Da’ matale de unde știi? L-ai cunoscut pe tătuca?
- De cunoscut, nu l-am cunoscut, da’-mi povestea mama, că-mi era bunic de tată.
- Păi, cum îi zicea mamei tale?
- Cum să-i zică? Vitoria!
- Cum Vitoria?! Vitoria a fost soția lui tata!
- Păi, cum îl chema pe tatăl dumitale?
- Petre!
- Petre și mai cum?
- Petre Petre!
- Păi ăsta numai tata poate fi... făcut tulburat Metodiu.
- Asta înseamnă că... Nică! Fratele meu!
- Dărăban! Frățioare, tu ești?
- Eu sunt, frate! Da’ și tu ești tu? Păi cum, n-ai murit?
- Nu. Mi-am luat oile și-am fugit.
- Păi bine frate, eu atunci pe cine-am omorît?
- Nu știu frate, că mai erau doi cu mine, unu’ ungurean și unu’ vrîncean.

Sometimes I'm very bad at choosing books. I read this one, for instance, because I saw a nice photo of someone reading it and the title sounded promising. I had not read anything by Didion before, except an article on her, I knew nothing about the book, I jumped right in.

And then it struck me. Why am I reading a book about someone who's grieving the death of her husband when I should be very much enjoying the company of my playful baby girl and read something optimistic and fun? Why on earth is this the second book in which someone mourns the death of a spouse I read within months?

I've got no answer and the truth is I read the book in like no time, given the circumstances. Because I liked it. Because yes, the woman grieves and mourns and reads medical journals to find answers to countless questions, but she eventually finds healing and understanding and comes to peace with her controlling self (very much with the help of literature, just like Rob found his peace through music).

There isn't much to do when you're done with the book. Hugging my husband and daughter and thanking God for being with them here and now was it for me.

By all means, this is not your regular parenting book. There's no advice on how to, but there are tons of examples, as the title states, from all over the world, about how people raise their kids. Why Argentinian babies stay late and there's no problem whatsoever, how come the French kids eat their Brussels sprouts and their artichokes (wait! what?), how the Chinese potty train their infants from a very early age, oh, and yeah, how the Eskimos keep their babies warm. It is more of a cultural/anthropological work (mixed with Hopgood's own maternal experience), meant to be read by anyone who's at least a bit curious about raising babies in different cultures.

Nedumerirea mea cea mare e dacă eu acum dau rating la ce a vrut să spună autorul, la ce a spus intervievatorul sau ambelor. În fine. Mă simt cum mă simțeam pe vremuri citind Dilemateca (care, spre rușinea mea nu știu dacă mai există), bînd cafea și ronțăind fursecuri; mai sorbi o gură de cafea, mai dai o pagină, mai hăhăi un pic la ce a vrut să spună autorul și tot așa.

Pe scurt:
- mi-au lipsit 2-3 scriitori despre care știu sigur (adică sînt aproape foarte sigură) că sînt/au fost în relații bune cu Marius, nu că asta ar conta.
- să nu uit să-i citesc cîndva pe Agopian, Brumaru, C.D. Florescu, Gheo.
- îmi place Cărtărescu. OMG. Adică îmi place cum a răspuns el aici. Îmi place și Dan C. Mihăilescu. OMG again.
- nu-mi place Pleșu. Fîs, bla.
- să mai citesc și eu niște poezie. Deși să se noteze că odată m-am dus la Cărturești special ca să-l cumpăr pe Dan Coman și nu era de găsit.

Și să nu uit să spun, deși precis am mai făcut-o, cum în 2010 la TIFF, la Marți după Crăciun, a stat în spatele meu toată gașca poliromică + Marius, care o aplauda frenetic pe Mirela și le spunea celorlalți ce actriță mișto e ea. Iar eu mă simțeam foarte bine, nu prea știu din ce motiv. Probabil ăla de pe copertă.
În încheiere, țin să remarc, ca un fin observator al literaturii române ce sînt, că lui Marius îi stă bine cu barbă. Cam atît.

I just love it when I start a book with no expectations and end up loving it. Which is rare, since I usually do have expectations. It was the mother-daughter thing that got me interested, but I ended up loving it for so many reasons: Tan's style and talent as a story teller, the symmetry (everything is based on no. 4 - the number of players in the Mahjong game; everything starts and ends with the east), the pre-communist China, the mothers - trying to make it in the USA and give their children the best opportunities but still holding on to their Chinese heritage and being the Tiger moms we know; the daughters - their American love interests, divorces, failures and resentment of everything their mothers say and do.