5 Followers
7 Following
Lavinia

Lavinia

The Magus - John Fowles Cu ocazia unei ocazii care n-a mai avut loc. Nov. '05. Gasita la curatenia generala prin computer.

Nu mai tin minte exact cine mi-a recomandat “Magicianul”. Dar tin minte exact parerile unora, pe care i-am intrebat ce impresie le-a facut cartea. Unii mi-au zis ca e ciudata, stufoasa si imbirligata si ca le-a pierit cheful undeva spre jumatate. Altii mi-au spus ca e geniala sau ca nu s-au putut dezlipi de ea si au citit-o in 2 zile intr-o sesiune, in loc sa invete pentru examen.

Mi-am inceput lectura entuziasmata, intr-o zi care se anunta a fi lunga si plicticoasa. Prima parte e foarte pe gustul meu. Naratiune la persoana intii, perspectiva eroului principal, Londra la inceputul anilor 50, idila promitatoare. Sperantele imi sunt insa spulberate curind, intrucit Nicholas Urfe, tinarul erou al romanului, englez pur singe educat la Oxford, se plictiseste destul de repede de viata, de slujba de profesor si in cele din urma de Alison, frumoasa australianca. Cam atit cu idila, imi zic.

Amator de noi experiente si trairi, Nicholas accepta postul de profesor de engleza la un colegiu din insula Phraxos, in Grecia. Dupa cum constiincios am citit in prefata, Fowles insusi a avut o experienta similara de profesor la un asemenea colegiu. Prima parte a sederii pe insula poate fi rezumata in cele doua cuvinte pe care autorul le-a folosit referindu-se la propria experienta, Aegean blues, starea de greata si plictis provocata de monotonia vietii pe insula. Lipsa de chef de viata, momentul in care realizeaza ca incercarile lui literare nu vor avea nici un viitor, greutatea cu care trece totusi peste esecul relatiei cu Alison si, bonus, contactarea unei boli venerice de la o prostituata, il imping pe Urfe aproape de sinucidere. Acesta e si momentul in care am simtit ca voi lasa cartea deoparte. Eh, probabil ca Fowles e mai istet decit pare la prima vedere si ma gindesc acum ca momentul asta are menirea de a-l pregati pe cititor, de a-l aduce in acea stare in care sa se intrebe daca intr-adevar se va intimpla ceva demn de remarcat in roman, pentru ca sintem totusi in primele 100 de pagini.

Odata dezinteresul stirnit, continuu fara prea mare tragere de inima. Mi-l si inchipui pe autor zimbind pe sub mustata. [Da, are. Pardon, avea, pina acum cateva zile, cand ne-a parasit:]. Cum ziceam, probabil ca starea asta de plictis si greata indusa de Fowles e una programata, pentru a nu-i da posibilitatea cititorului sa ghiceasca ce urmeaza sa se intimple. Fowles insusi pare un magician, daca ma gindesc bine, dupa felul in care jongleaza cu cuvinte si situatii.

Ei bine, si pentru ca toate au un sfirsit, gata si cu plictisul lui Urfe, gata si cu ultima umbra de intelgere si logica in sirul evenimentelor. Tot ceea ce se deruleaza in continuare exclude din calcul ratiunea si orice incercare de a gasi un fir logic in labirintul de intimplari haotice la care ia parte personajul principal, se va incheia cu un esec din partea cititorului. Intilnirea cu Maurice Conchis, milionarul excentric / magicianul / cel care se joaca de-a Dumnezeu / Prospero, si toate intimplarile care decurg din aceasta ciudata intilnire au ca scop, descopar in final, maturizarea lui Nicholas, regasirea lui. Acesta e unul din motivele pentru care “Magicianul” a fost numit, pe buna dreptate, bildungsroman, avind asemanari evidente cu “Marile Sperante”, unul din romanele care l-au inspirat pe Fowles in scrierea sa.

Cine e si ce doreste acest domn Conchis, personaj invaluit de mister, aproape necunoscut chiar si locuitorilor insulei, aflam si nu prea. Pentru ca, intr-un joc inteligent al manipularii psihice si sentimentale, dezvaluie din trecutul si prezentul sau doar atat cat considera de cuviinta. Insuficient, evident. Poate ca e momentul sa spun ca nu mi-a placut Maurice Conchis. Aroganta si superioritatea pe care le afiseaza, atotstiinta si intelectul de geniu, felul in care isi asuma rolul de Dumnezeu in viata lui Nicholas, toate astea provoaca o usoara repulsie. Ma regasesc iar prinsa in magia lui Fowles si imi dau seama ca si-a atins probabil scopul in ce priveste sentimentele cititorului fata de personajul, sa-i spunem negativ, al romanului.

Odata cu magicianul isi fac aparitia diverse personaje, actori in marea punere in scena a lui Conchis. Ceea ce-l atrage pe Nicholas e frumusetea si farmecul uneia dintre fete, numita cand Lily cind Julie, in functie de placerea minuitorului de papusi. Ceea ce face aceasta parte captivanta e neprevazutul care se ascunde in fiecare pagina. Si, probabil, senzatia eroului principal ca a dezlegat in sfirsit misterul evenimentelor haotice la care ia parte, ca o poate lua pe Lily/Julie cu el si sa paraseasca insula. Insa fiecare noua posibila reusita de a scapa din labirintul lui Conchis, aduce dupa sine alte si alte intimplari stranii. Evenimentele haotice la care eroul participa iau diverse forme, de la puneri in scena ale diverselor mituri grecesti, scene de inceput de secol XX si experiente erotice, pina la participarea efectiva intr-un episod din al doilea razboi mondial.

Punctul culminant imi pare asa numitul “proces” la care Nicholas ia parte. Atit momentul de dinainte cit si cel de dupa proces ii sunt straine eroului, pe care ajung sa il compar cu un cobai in laboratorul unui cercetator. Cum spuneam, punctul maxim de dramatism si forta al romanului, migalos si detaliat descris, il surprinde pe Nicholas martor la o desfasurare impresionanta de forte, cu profunde implicatii simbolice. 13 personaje mitologice isi fac “intrarea in scena”, pentru a lua apoi chipul unor ilustri profesori si cercetatori contemporani in domeniul pshiologiei. Acesta e momentul de maxima frustrare, dar si neputinta, al lui Nicholas, care se vede captiv si in imposibilitatea de a face ceva pentru a scapa.

Ultima parte a romanului, cind Nicholas este eliberat de sub “vraja” magicianului, il gaseste pe acesta la Londra, intr-o incercare disperata de a gasi totusi un inteles celor intamplate. Reintilnirea cu Alison, devenita ea insasi personaj in jocul lui Conchis, il determina sa accepte si poate chiar sa aprecieze tot ceea ce i s-a intamplat, chiar daca romanul se termina intr-un punct in care relatia celor doi ramane incerta.

“Magicianul” nu e cartea mea preferata, dar daca ma gandesc la jocul enigmelor, la capacitatea de a jongla cu situatii, cuvinte si sentimente, la usurinta cu care transforma certitudinea in iluzie, atunci da, John Fowles e magicianul meu preferat, intr-o lume condusa de Harry Potter.