5 Followers
7 Following
Lavinia

Lavinia

Oraşul cu salcâmi

Orasul cu salcami - Mihail Sebastian Personaje: asa si asa. Adriana - putin plictisitoare, dureros de corecta, simpla, matura, frumoasa s.a.m.d. Gelu – liceean exagerat de rational, critic si mult prea adult, in general. Cello Viorin – muzician mediocru cu citeva sclipiri de geniu si o existenta semi-dubioasa in capitala. Parinti, veri, colegi, vecini.

Atmosfera: ok. Tirg provincial, toata lumea cunoaste pe toata lumea. Bucuresti interbelic (de unde si alegerea romanului), atractii etc.

Scriitura / chestiuni morale & co.: Sa scrii despre "inflorirea salcimilor" (if you know what I mean - courtesy of Joey Tribbiani) si sa ai pretentia ca fata (15 ani, cam tirziu dom'le) e dintr-o data matura si intelege viata in toata plenitudinea ei, devenind dintr-o data superioara colegelor si in vizorul baietilor, e putin exagerat, daca nu chiar foarte greu plauzibil. Dar trecem peste, inteleg ca nu pot lupta cu perspectiva masculina asupra chestiunii, mai ales ca vorbim de 1930. In rest, cartea e draguta. Sigur ca daca o citeam pe la 15 ani, era mai nimerit, dar n-are importanta, ca efectul si l-a facut oricum.
O da, si inca un lucru. L-am observat la mai multi scriitori, cu precadere la rusi. De ce femeia, dupa ce se casatoreste, la doi trei ani, (chiar si fara a avea copii) isi pierde deja farmecul, prospetimea si in general aerul ala care o facea de neratat / neuitat cu doar putin timp inainte? Probabil e doar o smecherie scriitoriceasca menita sa accentueze putin dramatismul situatiei. Dar cum salcimii infloresc si fata e deja femeie in intregul inteles al cuvintului, de ce nu ar fi si femeia maritata de citiva ani blazata, trecuta si usor dezagreabila? Dragilor, mai invatati de la francezi. :P



***
Pierdusera obisnuinta acelor ceasuri calme. Li se pareau straine si greoaie, asa cum ti se par straine hainele de iarna cind le imbraci in prima zi de frig. Dar cu vremea te regasesti in ele, deprinzi din nou gesturile instinctive cu care puneai mina in buzunarele calde, iti incheiai nasturii, le purtai pe tine. Si cum e de ajuns ca intr-o asemena haina sa gasesti un lucru de nimic uitat acolo, contramarca unui billet de teatru, plicul unei scrisori vechi, o moneda, o carte de vizita, pentru ca deodata acest lucru sa-ti aminteasca viu tot timpul de care amintirea lui e legata si sa-ti readuca in minte imprejurarile amanuntite ale unei clipe trecute – biletul de teatru amintindu-ti de rochia femeii iubite cu care ai fost la acel specatacol si risul ei alb, plicul vechi readucind intocmai o durere de altadata, pe care o incercasesi atunci, la aflarea unei vesti sau la simplul sunet al unui cuvint aruncat intimplator in fraza – tot astfel era de ajuns ca ei sa gaseasca in acele adunari intime de dupa amiaza un mic detaliu din trecut, pentru ca fosta lor buna intelegere sa revina. O scrumiera de sticla cu o fotografie rosie lipita de fund si cu o inscriptie caligrafiata, ‘Suvenir de la Slanic 1905’, un album de familie cu fotografii de domni mustaciosi si de cucoane opulente in imense rochii albe, un serviciu de ceai cu un desen chinezesc, gheise, umbrele multicolore, fum de tigari, legenda incepind cu ceainic si terminindu-se pe farfurioara ultimei cesti, erau atitea lucruri acolo pe care le regaseau intacte si care, daca nou-venitului Victor nu-i spuneau nimic, celorlalti trei le dadea sentimentul de a continua o prietenie abia intrerupta.