5 Followers
7 Following
Lavinia

Lavinia

ROMANE (Întâmplări din irealitatea imediată; Inimi cicatrizate; Vizuina luminată)

ROMANE (Întâmplări din irealitatea imediată; Inimi cicatrizate; Vizuina luminată) - Max Blecher Boala. Ploaie. Obsesiv. Mucegai. Noroi. Solange. Boala. Ploaie. Clara. Edda. Bilci. Boala. Ploaie.
Blecher ma dezarmeaza putin pentru ca nu prea stiu de unde sa-l apuc si ma gindeam ca daca insirui niste cuvinte scap usor. Daca nu era clar, boala si ploaia sint cele doua teme care apar obsesiv, teme care m-au dus cu gindul, involuntar la H.P.B. (boala, in "Inimi cicatrizate") si Bacovia (ploaia in "Intimplari...").
Pe HPB o plac si m-am impacat intotdeauna bine cu boala din romanele ei, insa la Blecher totul are o incarcatura mult mai dramatica, daca iau in considerare ca o descrie din propria experienta. Boala nu e numai o stare de fapt: > Emanuel sufera de morbul lui Pott. Boala aduce cu sine mizerie, mucegai, frustrare, imposibilitate.
Spre nefericirea mea, ploaia din "Intimplari" a coincis cu ploaia si frigul din ultimele zile. Pot sa citesc despre ploaie si frig cind e soare, despre boala cind nu sufar, dar nu cind cele doua se suprapun. De asta nici nu sint sigura ca am reusit sa apreciez romanul asta la adevarata lui valoare. Ca fapt general, cred ca e mult mai profund decit "Inimile" (cit de mult inseamna diferenta dintre a nara la persoana a III-a si I!). Nu sint prea multumita de comparatia pe care am facut-o cu Bacovia (blame it on the weather, again!), care Bacovia e un fel de Vivaldi al poeziei - toata lumea il place si e asa incintata de el, incit ajungi sa te saturi de el doar auzindu-i pe ceilalti cum il ridica in slavi.

Exista in "Intimplari" un episod in care personajul intra cu miinile si cu picioarele in noroi, se minjeste pe tot corpul si pe fata cu o placere aproape perversa, de parca ar fi descoperit insasi esenta vietii. De altfel, cred ca pasajul in sine e reprezentativ pentru tonul romanului. Am gasit fragmentul pe scribd, dar nu cred ca romanul in intregime e citibil in versiunea aceea.

Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic şi lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca ţâşnit din pământ.
Era sigur acum că şi arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieşit din scoarţa pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Şi numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toţi oamenii. Nu era vorba, bineînţeles de nici o legendă stupidă „din pământ ai ieşit şi în pământ te vei întoarce". Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fata maidanului cu noroi. Oamenii şi lucrurile ţâşniseră din chiar această baligă şi urină în care eu îmi înfundam nişte ghete foarte concrete.

In zadar oamenii se înveliseră în alba lor piele mătăsoasă şi se îmbrăcaseră în haine de stofă, în zadar, în zadar... în ei zăcea implacabil, imperios şi elementar noroiul; noroiul cald, gras şi puturos. Plictiseala şi stupiditatea cu care îşi umpleau viaţa arătau şi ele îndeajuns aceasta.
Eu însumi eram o creaţie specială a noroiului, un misionar trimis de el în această lume. Simţeam bine în acele clipe cum amintirea lui îmi revine şi îmi adusei aminte de nopţile mele de zvârcoliri şi întunecimi fierbinţi, când noroiul meu esenţial lua avânturi inutile şi se căznea să iasă la suprafaţă, închideam atunci ochii şi el continua să fiarbă în obscuritate cu bolborosiri neînţelese...
în jurul meu se întindea maidanul plin de noroi... Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de muşchi, jupuită până la noroi.
Umezeala lui elastică şi mirosul lui crud mă primeau până în adâncuri pentru că le aparţineam până în adâncime. Câteva aparenţe, pur accidentale, ca, de pildă, cele câteva gesturi ce eram capabil să le fac, părul de pe cap fin şi subţire, ori ochii sticloşi şi umectaţi, mă despărţeau de imobilitatea şi străvechea lui murdărie. Era puţin, prea puţin în faţa imensei majestăţi a tinei.
Umblai în toate sensurile. Picioarele mi se înfundară până la glezne. Ploua încet şi departe soarele se culca în dosul cortinei de nori sângeroşi şi purulenţi.
Deodată mă aplecai şi băgai mâinile în bălegar. De ce nu? De ce nu? îmi venea să urlu.
Pasta era călduţă şi blândă; mâinile mele umblau prin ea fără greutate. Când strângeam pumnul, noroiul ieşea printre degete în frumoase felii negre şi lucioase.
Ce făcuseră mâinile mele până atunci? Unde îşi pierduseră vremea? Umblam cu ele încoace şi încolo, în voia inimii. Ce fuseseră ele până atunci decât nişte sărmane păsări prizoniere, legate cu un lanţ grozav de piele şi muşchi de umeri? Sărmane păsări menite să zboare în câteva gesturi stupide de bună-cuviinţă, învăţate şi repetate ca nişte lucruri de seamă.
încet, încet, ele se sălbăticiră din nou şi se bucurară de vechea lor libertate. Acum îşi rostogoleau capul în băligar, gungureau ca nişte porumbei, băteau din aripi, fericite... fericite...
începui de bucurie a le agita deasupra capului, făcându-le să zboare. Picături mari de noroi îmi cădeau pe faţă şi pe haine.
Pentru ce le-aş fi şters? Pentru ce? Era numai un început; nici o consecinţă gravă nu urmă faptei mele, nici o tremurare a cerului, nici un zguduit al pământului, îmi trecui imediat peste obraz o mână plină cu murdărie. O imensă veselie mă cuprinse, de mult nu mai fusesem atât de bine dispus, îmi dusei amândouă mâinile la obraz şi pe gât, apoi mă frecai cu ele pe păr.