5 Followers
7 Following
Lavinia

Lavinia

Memorii. 1907-1960

Memorii. 1907-1960 - Mircea Eliade Mansarda.
Aşa cum o ştiam din "Romanul adolescentului miop" şi "Gaudeamus". Ticsită de cărţi: ce alt adolescent a adunat pînă la sfîrşitul liceului peste 1000 de volume în propria cameră? Şi nu vorbim (numai) de literatură, ci de istorie,chimie, entomologie, geologie ş.a.
Nopţi nedormite, exerciţii de voinţă, miopie galopantă, corigenţe, studenţie, filozofie, colinde, melancolie, Nae Ionescu, Papini, primele articole publicate.
Rica.

India.
Aşa cum o ştiam din "Maitreyi" şi "Nopţi la Serampore". Bengal, misticism, exotism, arome, Monsoon, Gange, Dasgupta, Tagore, doctorat. Pierderea Indiei istorice şi a Indiei eterne şi înţelegerea adevăratei vocaţii.
Maitreyi.
(Mi-e infinit mai draga India lui Eliade decît cea a lui Rushdie).

Mansarda reloaded. Prietenii.
Aşa cum pe mulţi îi ştiam din jurnalul lui Jeni: Mircea Vulcanescu, Haig Acterian & Marrietta Sadova, Mihail Sebastian, Dan Botta, Dinu Noica şi ceilalţi, crème de la crème, cu o medie de vîrstă de 25 de ani. Criterion, conferinţele radiofonice, cursurile de la universitate cu sala arhiplină. Maitreyi, romanul – spulberarea ultimei şanse de întoarcere în India.
Nina.

„Timpul cînd nu vom mai fi liberi să facem ce vrem”.
Lagărul de la Miercurea Ciuc, jurnalul ţinut pe hîrtie igienică, boala.
Nuntă în cer – Ileana, eternul feminin românesc.
Londra, Lisabona.
Pierderea lui Nae Ionescu, a Ninei şi a lui M. Sebastian.


Homme de lettres.
Paris, sărăcie (cum altfel?), Cioran, conferinţe, Istoria religiilor, Yoga, Noaptea de sînziene, Jung, prieteni.
O nouă viaţă. Christinel.

Peste mări şi ţări.
Mult dorita Americă, oraşul vînturilor, profesorat (catedra de istorie a religiilor a universităţii din Chicago îi poartă numele), adevărata recunoaştere internaţională, conferinţe, premii. Japonia.


Memoriile se opresc în 1960 deşi Eliade mai trăieşte încă 26 de ani şi-şi scrie jurnalul pînă în 1985.
Ştiu că e un personaj controversat şi că a evitat să scrie desre lucrurile care l-ar fi putut compromite (pentru descoperirea adevărului istoric voi citi şi jurnalul lui Sebastian), dar încă nu pot să nu-l consider singurul spirit universal pe care l-a dat România. Desigur, asta sună foarte pretențios și clișeistic, nu știu ce mi-a venit.
Chapeau!