5 Followers
7 Following
Lavinia

Lavinia

O sută de ani de zile la Porțile Orientului

O sută de ani de zile la Porțile Orientului - Ioan Groșan Trebuie să recunosc din capul locului că despre Ioan Groșan nu știam aproape nimic înainte să citesc cartea asta. Am citit vreo două recenzii cu ceva ani în urmă și mi-a rămas în minte că e maramureșean, știam că pe baza Caravanei cinematografice s-a făcut și filmul omonim și cam atît. Jenant, știu, dar asta este, sînt alții care nu știu nici atît. :) Acum nu o să dezvălui lucruri despre el, că se găsesc ușor pentru cine e interesat, și nu asta intenționez eu aici.

Mi-a plăcut mult. Sau foarte mult, conform steluțelor Goodreads. Eu am mai spus că pentru mine o carte bună e aia care mă ține în pat/fotoliu/etc. și nu musai una care e best seller în The New York Times, sau mai rău, vreun Tolstoi sau Goethe. Așa că poate fi bine-mersi, un Wilbur Smith, Zafon sau cine știe ce thriller scandinav.

Concret: mi-a plăcut enorm umorul lui Groșan. De situație, și mai ales de limbaj. Nu știu cît de lucrate îi sînt frazele, dar de cele mai multe ori dau senzația că tocmai i-a venit pe limbă ba un proverb pe care-l răscucește după cum i se potrivește în context, ba vreun citat din literatura română (de la origini și pînă în prezent), ba cine știe ce trimitere către Shakespeare, Heinrich Boll sau Mann.

Romanul ar fi unul istoric, (mă rog, o parodie aș zice eu), care pendulează între Stambul și Râm, cu escale în Țara Leșească, Ieși, unele cîmpii și chiar un han. Avem pe de o parte un Vodă mazilit, însoțit de un spătar și un rapsod, care călătorește la Stambul pentru a-și recupera tronul, și pe de altă parte, doi preacuvioși călugări, Metodiu și Iovănuț, trimiși în misiune la Roma. Care întîlnesc în preumblările lor tot felul de personaje, unul mai simpatic și mai pitoresc decît celălalt. Cu romanele istorice, de cînd mă știu, am avut o relație nefericită. Am trecut prin Dumas ca Vodă prin lobodă (nu mă judecați prea asupru, vă rog) și prin Sadoveanu mai ceva ca o rachetă. Așa că e mare lucru că am dus romanul ăsta la sfîrșit și, repet, e doar meritul lui Groșan. Să fi studiat noi așa ceva la școală, hehe! La drept vorbind, ca să fiu sinceră pînă la capăt, construcția lui nu e foarte închegată. Fiind scris și publicat în foileton, dă uneori impresia că nu știe exact unde se îndreaptă, ba mai are cîte un personaj lăsat de izbeliște, ba chiar se termină un pic cam brusc. Dar e excelent, și mai ales perfect pentru vacanță.

- A’ cui ești din Hârlău?
- A’ Glanetașului.
- A’ Glanetașului? Ăla care și-a vîndut salcîmu’?
- Ăla, precuvioase. Da’ matale de unde știi? L-ai cunoscut pe tătuca?
- De cunoscut, nu l-am cunoscut, da’-mi povestea mama, că-mi era bunic de tată.
- Păi, cum îi zicea mamei tale?
- Cum să-i zică? Vitoria!
- Cum Vitoria?! Vitoria a fost soția lui tata!
- Păi, cum îl chema pe tatăl dumitale?
- Petre!
- Petre și mai cum?
- Petre Petre!
- Păi ăsta numai tata poate fi... făcut tulburat Metodiu.
- Asta înseamnă că... Nică! Fratele meu!
- Dărăban! Frățioare, tu ești?
- Eu sunt, frate! Da’ și tu ești tu? Păi cum, n-ai murit?
- Nu. Mi-am luat oile și-am fugit.
- Păi bine frate, eu atunci pe cine-am omorît?
- Nu știu frate, că mai erau doi cu mine, unu’ ungurean și unu’ vrîncean.