6 Followers
6 Following
Lavinia

Lavinia

Swann's Way - Marcel Proust, Lydia Davis I drink my coffee in large cups and short sips. It usually takes me at least an hour (even two - when I'm reading) to finish it. Reading Proust was like drinking coffee. I absolutely enjoyed it but I wasn't able to read more than 20-30 pages in one sitting and so it took me about half a month to finish it.

There are books I read because the pace is fast, they're entertaining and they keep your mind alert. And sometimes they make you think. As in: "I think this book is good" or "I think I've just wasted a precious weekend with this one".

With Proust, things are slightly different. Not too much action to focus on (I don't have any problem with that - I can be easily delighted by a book or a film where nothing really happens), a large amount of descriptive pages and ornamental writing, to say the very least about it. It is definitely a rewarding experience if you're looking for aesthetic pleasure, masterfully written paragraphs (after I read the paragraph quoted below I had to go searching for madeleines on a Sunday evening), sunlit bedrooms or exquisite salons, sparkly conversations or stream of consciousness verbosity, fin de siècle fashion or even cynical and comic remarks.

***

O placere nespusa ma napadise, izolata, fara notiunea cauzei sale. Datorita ei, vicisitudinile vietii imi devenisera indiferente, dezastrele ei inofensive, scurtimea-i, iluzorie, ca atunci cind iubesti; eram umplut cu o esenta pretioasa: sau mai curind aceasta esenta nu era in mine, ea eram eu. Nu ma mai simteam mediocru, supus capriciilor intimplarii, muritor. De unde putuse sa-mi vina acea puternica bucurie? Simteam ca era legata de gustul ceaiului si al prajiturii, dar ca le depasea cu mult, nefiind, probabil, de aceeasi natura. De unde se ivise? Ce inseamna? Unde sa o prind?

[…:]

Si dintr-o data amintirea mi-a aparut. Gustul era cel al prajiturii pe care duminica dimineata, la Combray (pentru ca in acea zi nu ieseam din casa inainte de ora slujbei religioase), cind ma duceam sa-i spun buna dimineata in camera ei, matusa Léonie mi-o oferea dupa ce o inmuiase in infuzia ei de ceai sau flori de tei. Vederea micutei madeleine nu-mi amintise nimic inainte de a fi gustat din ea; poate pentru ca, vazind adeseori asemenea prajituri de atunci incoace, fara sa le maninc, pe politele cofetarilor, imaginea lor parasise acele zile din Combray pentru a se asocia cu altele, mai recente; poate pentru ca, din aceste amintiri parasite vreme atit de indelungata in afara memoriei, nimic nu mai supravietuia, totul se dezagregase; formele – si cea a micii prajituri in forma de scoica, atit de grasa si senzuala sub cutele-i severe si pioase – erau abolite, sau, pe jumatate adormite, isi pierdusera forta de expansiune care le-ar fi ingaduit sa ajunga pina la constiinta. Dar cind dintr-un trecut vechi nimic nu mai subzista, dupa moartea fiintelor, dupa distrugerea lucrurilor, singure, mai fragile, dar mai vii, mai imateriale, mai persistente, mai fidele, mirosul si gustul ramin inca multa vreme, ca niste suflete, sa-si aminteasca, sa astepte, sa spere, pe ruina a ceea ce mai exista, sa poarte neclintite, pe acea picatura a lor aproape impalpabila, edificiul imens al amintirii.